Am promis o parere la urmatoarea dezbatere de pe Grupul Bloggerilor din Romania lansata de Iuliana Mariana Iacob.
- Ce credeti ca gandeste un om inainte sa moara?
- Se gandeste sa lupte sa supravietuiasca/se resemneaza?
- Ce devine pentru el in acele momente, cel mai important de facut?
Pentru o sinteza a discutiei de pe Facebook puteti sa aruncati aici un
ochi (al ratiunii)
O parere personala voi incerca in randurile urmatoare.
Cred ca daca cineva are suficiente motive pentru care sa lupte, n-ar trebui sa se resemneze indiferent de starea in care se afla. Nu ma gandesc neaparat la o boala, dar stiu multe cazuri cand oameni iesiti la pensie au incheiat socotelile, probabil pentru ca nu-si mai vedeau rostul in viata. Dar daca ai un nepot, o activitate care sa-ti mentina rostul pe pamant este altceva.
La fel, oamenii care si-au pierdut perechea cu care au traiti o viata, nu rezista mult singuri deoarece schimbarea din viata lor este prea mare si nu-si inchipuie viata mai departe in acest fel.
Revenind la boala, este si o ocazie de autoanaliza pe care nu ne gasim timp s-o facem in timpul in care suntem OK.
Probabil ca pentru cei mai multi, cel mai importat de facut este sa lase lucrurile in ordine pentru cei din familie.
Si foarte multi se gandesc sa nu-i chinuie pe cei dragi cu suferinta lor. Aici se cam bat cap in cap ideile, pe de o parte nu trebuie sa renunti pentru a fi alaturi de cei dragi, pe de alta parte te gandesti sa nu-i chinui cu incercarea prin care treci.
Banuiesc ca daca reusesti sa ajungi in partea finala a vietii impacat cu tine si in echilibru cu toate, atunci va fi o trecere usoara.
Foarte grea tema, dar din pacate nu este facultativa.
